Pe 24 februarie, în ziua în care Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, calendarul popular consemnează ziua lui Dragobete, zeul tinereții în cultura locală, patron al dragostei și al bunei dispoziții.

Dragobetele, echivalentul mioritic al lui Cupidon, al lui Eros, numit Năvalnicul, logodnicul Păsărilor, pare, după anumiți cercetători, că nu e atât de vechi pe cât pare. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale sărbătorii de Dragobete decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Totuși, alți cercetători susțin că denumirea sărbătorii de Dragobete provine de la o zeitate dacă, ce era celebrată în această perioadă a anului. I se mai spunea „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

Tradiții și obiceiuri de Dragobete. „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”

Dincolo de obiceiurile legate de amor, Dragobetele adduce și o serie de interdicți, care trebuie aplicate, pentru a-ți merge bine tot restul anului. De exemplu, în unele zone ale țării, cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. Lucrările câmpului, țesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise de Dragobete.

În schimb, curățenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor și prospețime. Se spune că Dragobete e flăcău iubăreț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți … De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

La sfârșit de iarnă și început de primăvară, Dragobete oficia nunțirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în aceasta zi, potrivit Historia.ro.

În alte sate ale României, de Dragobete, din pământ se scot rădăcini de spânz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Bărbații nu au voie să necăjească femeile de Dragobete și nici să se angajeze în gâlcevi de Dragobete căci astfel îi aștepta o primăvară cu ghinion și un an deloc prielnic. Atât băieții, cât și fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire întreg anul. Este, de asemenea, obligatoriu ca, de Dragobete, bărbații să se afle în relații cordiale cu persoanele de sex feminin. De Dragobete, nimeni nu are voie să plângă. Lacrimile care curg de Dragobete sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile care vor urma.

Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute de Dragobete.

„Zăpada zânelor” și Dragobete

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă, de Dragobete, zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept „zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăți magice în iubire și în descântecele de iubire, dar și în ritualurile de înfrumusețare. Se credea că aceasta zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele își clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase și atrăgătoare ca și zânele.

De Dragobete, fetele trebuie să se întâlnească cu feciori, bărbați sau bunici. Altfel, nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.

În alte zone era obiceiul ca de Dragobete, tinerii, feciori și fete, să își cresteze brațul în formă de cruce, după care să își suprapună tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.

Share on Facebook