De Ziua Crucii, singurul praznic împărătesc sărbătorit cu post aspru și rugăciune, cinstim amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci.

Primul eveniment celebrat de Ziua Crucii este aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului, de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335. Cel de al doilea este aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630, potrivit Patriarhiei Române.

După mărturia unei cronici anonime, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ar fi luat fiinţă în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfinţirea celebrei bazilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunaţi acolo cu acel prilej mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, ca să-l vadă şi să-l venereze toţi cei de faţă. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălţării sau Arătării Sfintei Cruci.

Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălţarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până la 634 (635), când a fost adus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat, de altfel, acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a extins şi în părţile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol, generalizându-se treptat, până în secolul VI, în toată Biserica de Răsărit.

În calendarul roman, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeană, Înălţarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sărbători mai mari şi are dată variabilă, fiind sărbătorită în duminica cea mai apropiată de 14 septembrie (între 11-17 septembrie).

Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post și rugăciune, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile şi Moartea Mântuitorului. Totodată, Ziua Crucii este singura sărbătoare ce apare atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic), cât şi în cel latin, la data de 14 septembrie.

De Ziua Crucii, tradiția popular spune că şerpii, înainte de a se retrage în ascunzişuri, se strâng mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi produc o piatră nestemată, care este bună de leac împotriva tuturor bolilor.

Astăzi, de Ziua Crucii, se ridică interdicția de a ucide șerpii. În credința populară, între Schimbarea la față și Ziua Crucii, se spune că nu este bine să ucizi șerpi. Tot de Ziua Crucii se mai zice că se închide pământul.

Pentru ca agricultorii să aibă belșug și în anul următor, preoții sfințesc azi viile și butoaiele pentru vin, iar gospodinele au grijă să lase ultimul butuc sau cel cu roadă mai bogată necules, fiind lăsat ofrandă păsărilor. Strugurii de pe acest ultim butuc se numesc „Strugurii lui Dumnezeu”.

De asemenea, azi se sfințesc la biserică busuiocul, menta, măghiranul şi cimbrul, care au darul de a curăța casele de rele. Busuiocul sfințit azi, de Ziua Crucii, alungă durerile de cap, chiar și pe cele mai puternice, și este bun de leac și în cazul durerilor de dinți. Totodată, busuiocul adus de la biserică de Ziua Crucii se folosește și pentru a vindeca bolnavii de friguri sau pentru a scăpa păsările din ogradă de boli.

Share on Facebook