La poalele Făgărașului, unde doar trilurile păsărilor și murmurul izvoarelor repezi tulbură pacea măiestuoasă a pădurilor seculare, se ridică spre înaltul cerurilor Mănăstirea Brâncoveanu, cunoscută credincioșilor ca Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Aici munții parcă se despart, pentru a face loc sufletelor să se adune la rugăciune. Începuturile Mănăstirii Sâmbăta de Sus sunt ascunse sub vălul timpurilor. Dovezi indirecte despre moșia Sâmbăta de Sus a vornicului Ivașcu arată că stăpânul știa a-și ordona treburile în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, însă primele izvoare vorbesc despre prezența unor călugări la Sâmbăta de Sus de abia la începutul secolului al XVII-lea. Alte izvoare arată că, în anul 1654, satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune, a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.

În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn, a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Numai că zidurile mănăstirii nu mai păstrează inscripția cu anul ctitoriei. Astfel, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: „Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701)”. Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.

Pentru a întări oaza de ortodoxie, într-o Transilvania ajunsă sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte, adică sfinți părinți care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună, spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Domnitorul înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.

Sfinți martiri

La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache, aceștia trecând în rândul sfinților, prin decizia din 21 iulie 1992 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sărbătorirea domnitorului Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.

Mânăstirea Sâmbăta de Sus a avut aceeaşi soartă ca şi cea a ctitorului ei. După ce a fost îndepărtat pericolul calvin, moartea domnitorului a precedat decăderea Imperiului Otoman în Europa. Sultanul a fost învins la Viena, iar Transilvania a devenit subiectul unei catolicizări forțate.  Preoții care au ajuns la Mânăstirea Sâmbăta de Sus s-au evidențiat ca vajnici apărători ai ortodoxismului și identității românești. În 1746, egumenul Visarion a alcătuit lucrarea teologico-apologetică intitulată „Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului”. Egumenul Visarion este considerat unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării şi întăririi credinţei ortodoxe din Transilvania.

În 1751—1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj. Egumenul Visarion era acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox. Împreună cu el mai sunt acuzaţi încă 13 preoţi din Sâmbăta de Sus care făceau agitaţie împotriva unirii cu Roma. Preoții de la Sâmbăta de Sus s-au împotrivit catolicizării forțate, în ciuda opresiunilor la care au fost supuși. Lăcașul a scăpat și de distrugerea dispusă în vara anului 1761 de generalul austriac Bukow , care a dat ordin ca mănăstirile ortodoxe de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate. A rămas, așadar, singura oază de ortodoxie din Transilvania, iar faima Mănăstirii cobora spre Dunăre. Episcopul unit Atanasie Rednic după vizita sa la mânăstire, la 24 ianuarie 1768, arăta că „întreaga Ţara Oltului ascultă pe călugării din mânăstirea de aici”.

Familia Brâncoveanu a pierdut însă moșia de la Sâmbăta de Sus, așa că nu s-a mai putut împotrivi înaltei rezoluții dată la 12 decembrie 1782, de Curtea de la Viena, care dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile. Mănăstirea a fost distrusă în noiembrie 1785. Biserica, însă, având ziduri mai solide, nu a putut fi însă pusă la pământ. Ajunsă în ruină, mănăstirea nu a fost abandonată de bine-credincioși, care au încercat, în repetate rânduri, să refacă sfântul lăcaș.

De abia în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan a fost cel care a putut începe lucrările de refacere ale mănăstirii. S-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau si s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii.

Astăzi, sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus și-a recăpătat strălucirea de pe vreme lui Constantin Brâncoveanu, dar părinții trudesc neosteniți pentru bunul mers al lucrurilor în Casa Domnului.

Share on Facebook