Câteva familii de romi din localitatea Cheud, aflată în județul Sălaj, făuresc prin metode tradiționale, cu foc și îndemânare, zurgălăi ce ajung mai apoi în întreaga țară, ducând mai departe o tradiție moștenită de la înaintașii lor ce s-au stabilit în sat în urmă cu circa un secol și jumătate.

Se apropie sărbătorile de iarnă și dacă nu peste mult timp veți auzi colinde însoțite de clinchet de zurgalăi, să vă gândiți că e foarte probabil ca aceștia să provină din atelierele romilor din mica localitate din Sălaj, transmite Agerpres.

Nomazi prin definiție, romii s-au aciuat în satul Cheud în urmă cu circa 150 de ani. Prima familie care s-a stabilit aici, la marginea satului, lângă o apă curgătoare, a fost cea a unui căuaci sau fierar în traducere liberă, urmată la scurt timp de cea a unui meșter ce repara oale și făcea, pentru gospodine, ace de cusut dantelă, acesta din urmă alegând să stea lângă pădure, mai la deal, în afara satului.

„Bunica mea îmi povestea de primele două familii de romi stabilite în sat, ce au dat două tabere distincte, numite astăzi „mirichiceni” și „poroceleni”. Bărbații mergeau în sat la începutul săptămânii și își luau de lucru de la familiile de români, iar mai apoi femeile reveneau în sat cu lucrul soților, pentru care primeau în schimb câteva ceva de mâncare. Primele familii au stat în bordeie de pământ, iar copiii nu veneau în sat, motiv pentru care s-a și înființat o școală în comunitatea lor. Bunica îmi povestea că într-o iarnă a fost cu bunicul, cu căruța, acasă la căuaci, pentru a-și repara un plug. În bordeiul săpat în pământ, meșterul fierar trăgea la foale, femeia făcea de mâncare la o sobă din mijlocul încăperii, iar copiii se jucau în jurul lor. Mi-a spus bunica mea că așa bucurie într-o familie n-a văzut niciodată”, povestește Mariana Cozma, învățătoare la școala de romi din sat, citată de Agerpres.

Mai târziu au apărut la marginea satului și familii de romi muzicanți, aceștia fiind, de altfel, singurii ce aveau curajul să meargă în sat, pentru a cânta la diferite evenimente. Ani la rând romii au stat departe de săteni, însă lucrurile s-au schimbat în anii comunismului, când școala a devenit obligatorie și copiii lor au fost nevoiți să frecventeze școala din Cheud. Grădinița și clasele I-IV le făceau în comunitatea lor, într-o casă a unui rom, iar clasele V-VIII la școala din sat.

Comunismul a însemnat și industrializarea forțată a României, astfel încât romii din Cheud au ajuns să lucreze la fabrici din Baia Mare, iar nevestele lor, la celebrele Cooperative Agricole de Producție. Unii din ei nu s-au împăcat însă cu munca la stat și au continuat să lucreze ceea ce știau mai bine, fabricând din bronz și aluminiu, în cuptoare încropite în propriile gospodării, scrumiere, zăbale de cai, tigăi și, nu în ultimul rând, zurgălăi și clopote de diferite dimensiuni și cu diverse întrebuințări.

Familia Rezmiveș fabrică zurgălăi de cel puțin trei generații, Călin, fiul uncheșului Glonțu’, fiind astăzi cel mai îndemânatic meșter din sat, scrie Agerpres. Pe Glonțu’ o semiparalizie l-a obligat să renunțe la munca pe care o face de la 14 ani, însă și așa mai încălzește din când în când cuptorul, pentru o tură de zurgălăi. Cu o pensie de handicap, la care se adaugă cea de la CAP, a nevestei, e greu de trăit, dar e mândru că ce a obținut în viață a fost „meseria asta dreaptă și cu muncă”.

Fiul său Călin duce însă mai departe tradiția fabricării zurgălăilor, chiar dacă în lumea modernă actuală clinchetul clopoțeilor se aude mai mult de la radio decât de la micuțele sfere de bronz. Atelierul său e de fapt o șură ce are într-un colț cuptorul în care se topește cuprul, lângă care stau frumos aliniate două rânduri de brățări duble de tablă, utilizate la fabricarea clopoțeilor. Tehnica nu e una dificilă, însă cere multă migală și atenție.

Fabricarea și comercializarea zurgălăilor i-a adus lui Călin Rezmiveș bani suficienți cât să-și facă o casă frumoasă în sat, însă vremurile s-au schimbat și clopoțeii au ajuns mai mult un moft sau o jucărie pentru copii, motiv pentru care meșterul s-a reorientat către comerțul cu pietre semiprețioase, unde câștigul este mai mare și munca mai puțină, scrie Agerpres. Nu a renunțat însă la pasiunea sa și, de două ori pe an, toamna și primăvara, face clopoței pe care îi duce la târguri în întreaga țară.

Meseria sa este însă una în pericol de dispariție, chiar dacă acum mai sunt în șapte familii care fabrică în mod tradițional clopoței. Numărul copiilor este în scădere, iar cei care mai sunt încă în sat nu par a fi atrași de acest gen de muncă. Dacă nu cu mult timp în urmă în fiecare clasă primară din comunitatea de romi erau câte 15 copii, în ultimii cinci ani numărul lor s-a redus drastic, acum existând doar o clasă simultană, cu 15 elevi din ciclul primar. Mulți romi aleg să plece în străinătate și nu mai există familii cu câte șase-șapte copii, ca pe vremuri.

Share on Facebook