Poștașul Michael Henning este unul dintre foarte puţinii saşi care s-au încăpăţânat să rămână, după 1989, în satul Cisnădioara, de lângă Sibiu, fiind și  ultimul mare artizan de cahle tradiţionale.

Ce sunt, de fapt, cahlele, şi de ce acest meşteşug este în pericol să se piardă? Sunt plăci de teracotă pictate şi smălţuite, folosite la realizarea sobelor tradiţionale săseşti. Deşi vremea lor a început să treacă în uitare odată cu apariţia încălzirii centrale, sobele de teracotă se mai construiesc şi astăzi, mai ales în zonele rurale. Dar ceea ce fac unii meşteri în gospodăriile lor, sau chiar industrial, nu are niciun fel de legătură cu soba tradiţională de cahle.

Plăcile anoste, în nuanţe de maro sau cenuşiu, nu te îmbie la visare la fel ca sobele săseşti, care sunt ele însele un fel de „înşir-te,mărgărite”. Pictate manual, cu motive geometrice sau florale, acestea sunt adevărate bijuterii, potrivit informațiilor publicate de Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală.

Poștașul Michael Henning îşi aminteşte cu nostalgie cum, după 1989, din 1.200 de saşi ce locuiau în cele 300 de case din Cisnădioara, aproape 1.000 au luat drumul pribegiei în Germania.

El nu a vrut să plece. Mai exact, nu a dorit să meargă într-un loc unde ar fi devenit o rotiţă într-un angrenaj deja pus la punct până în cele mai mici amănunte. A preferat imprevizibilul şi frumuseţea ideii de a lupta pentru o societate nouă şi pentru un destin pe care şi-l putea făuri singur.

Provocarea nu a întârziat să apară. O familie de saşi plecaţi din România prin anii 1950 a hotărât, în 1995, să cumpere şi să restaureze o casă din Cisnădioara. Cum era de aşteptat, şi-au dorit o sobă tradiţională de cahle. Numai că nicăieri în zonă, şi chiar în toată România, nu au găsit un meşter care să facă ceea ce doreau. Întâmplarea a făcut că noua proprietară era psiholog cu competenţe în recuperare terapeutică prin prelucrarea lutului, aşa că s-a gângâdit că ar putea să facă singură o astfel de sobă.

Michael Henning, care cochetase întreaga viaţă cu realizarea obiectelor de artizanat, şi care ajutase şi el la restaurarea casei, s-a arătat şi el interesat de învăţarea acestuimeşteşug. Aşa a început marea aventură a vieţii sale. Timp de cinci ani, a învăţat această nouă meserie. A citit diverse cărţi și materiale, ba chiar a mers şi în Germania să înveţe tainele acestui meşteşug. Dar ce a văzut acolo nu se potrivea cu ideea sa despre confecţionarea unor cahle autentice.

După ce a făcut multe încercări eşuate, după ce a greşit de sute de ori şi tot de sute de ori a luat-o de la capăt, sasul nostru a găsit, în satul Corunt, o familie de etnici maghiari care au reuşit să-l iniţieze, într-o mare măsură, în tainele acestei arte. Restul a fost voinţă, migală şi puterea de a învăţa din propriile greşeli.

Atelierul încropit în anul 2000, mai curând un adevărat poligon de încercare, a devenit, abia după cinci ani, „laboratorul” unui vrăjitor. Michael Henning are 49 de ani şi mai este şi astăzi poştaşul satului. Dar a ajuns, în acelaşi timp, şi cel mai cunoscut – probabil singurul – meşter de cahle tradiţionale săseşti din România.

Toate cahlele sunt realizate manual şi singura concesie făcută tehnologiei moderne a constat în achiziţionarea a două cuptoare electrice. Într-unul se ard plăcile brute, la o temperatură de 850 de grade, iar în cel de-al doilea cele glazurate şi pictate, la o temperatură de 1.050 de grade. Pictura este realizată tot manual, folosind motive tradiţionale din secolul al XVII-lea, inspirate din imagini vechi, din cataloage, sau chiar din cioburi de plăci vechi de două-trei sute de ani.

„E treabă migăloasă să faci o sobă de cahle. Dacă un client îmi comandă astăzi una, îi spun că i-o pot livra la anul, pe vremea asta. Unora li se pare foarte mult. Ca să fie trainice, plăcile trebuie să stea la uscat cel puţin două luni. Apoi durează cu glazurarea, cu pictatul. Totul se face manual, iar eu lucrez singur. Am încercat să mai iniţiez tineri în acest meşteşug, dar nu au răbdare”, spune Michael Henning.

Şi totuşi, puţin ajutor îi vine din partea uneia dintre cele trei fete, care este învăţătoare, şi care se îndeletniceşte cu pictura ceramicii.

Cahlele sasului din Cisnădioara împodobesc sobe în multe case din străinătate. Arta sa a ajuns în Germania, în Franţa sau Italia. Şi în case de români au ajuns, unii chiar cu nume sonore, dar discret din fire şi păstrând „secretul profesional”, Michael Henning nu a vrut să ni le dezvăluie. Am reuşit să aflăm, totuşi, că două sobe cu „semnătura” sa împodobesc casa din satul Viscri a unui arhitect urbanist, Werner Desimpalaere, fost expert UNESCO pentru România.

Share on Facebook