În ajunul Anului Nou, obiceiurile agrare, vechi de secole, se împletesc cu cele mai noi, împrumutate de la vecini sau de la televizor. În satele din Moldova vin urșii din stuf și capre pestrițe din ciuperci.
Celebrarea Anului Nou în istorie.
Revelionul sau trecerea într-un nou an nu a fost sărbătorită întotdeauna iarna. În lumea antică, dominată de Roma, anul nou se celebra la venirea primăverii. Luna decembrie era, de fapt, a zecea lună din an. Popular, luna decembrie se mai numește și Udrea sau Indrea, adică „început de iarnă”. Am ajuns să celebrăm Anul Nou la finele lunii decembrie după introducerea calendarului Gregorian. Doctorul napolitan Aloysius Lilius a modificat forma calendarului iulian, iar noul calendar a fost aplicat după ce Papa Grigore al XIII-lea a emis un decret în acest sens în data de 24 februarie 1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic. Un alt motiv pentru care Biserica Catolică a adoptat calendarul Gregorian a fost acela ca, prin ajustarea calendarului, Paştele putea fi sărbătorit la data despre care o credeau prelațiii că a fost stabilită la Primul conciliu de la Niceea în anul 325. Însă, Anul Nou a ajuns să fie celebrat în preajma anului nou babilonian. Locuitorii oraşului în care Dumnezeu a amestecat limbile serbau anul nou la prima lună nouă de după solstiţiu.
Tradițiile de Anul Nou îmbină arhaicul cu modernul.
Peste secole, românul îmbină de Revelion tradiții vechi cu unele mai noi. Cum românului îi place să taie porcul de Ignat și să afume bine costița și cârnații, aceștia nu aveau cum să lipsească de pe masă în noaptea de revelion. Se spune că dacă ai porc pe masă traiul va fi îmbelșugat, așa cum porcul este gras. Nu e bine ca gospodinele să prepare bunătăți din găină, deoarece se spune că cei care le consumă vor împrăștia toată avuția întregul an, așa cum găina scurmă prin praf. Clujencele au înlocuit găina cu curcan și pește, iar obiceiul s-a răspândit în aproape toată țara. Cine mănâncă pește în noaptea de revelion va trece prin necazurile vieții ușor, așa cum alunecă peștele prin apă.
Pentru belșug, în unele sate se aruncă bani într-o găleată cu apă, iar prin altele se pun monede doar în prima găleată de apă scoasă de la fântână în ziua de Sfântul Vasile. În alte locuri, oamenii poartă în noaptea de Revelion boabe de grâu în buzunare pentru belșug. Orășenii și nu numai au renunțat la boabele de grâu și au optat pentru bani, banknote sau monede, sau alții chiar au rămas doar cu cardul bancar.
Din vremurile când se organizau carnavaluri cu prilejul fenomenelor astrale, unul solstițial, la Anul Nou și altul echinocțial, la lăsata secului, în noaptea de Revelion românii își deschid porțile alaiurile de urători: capra, plugușorul și sorcova. În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în satele româneşti, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”. În ajunul Noului An, pe înserat, îşi fac apariţia „mascaţii”.
Tradiții de Anul Nou în Bucovina.
În satele bucovinene se obişnuieşte ca mascaţii să umble în ceată, care reuneşte personaje mascate: ursul, capra, căiuţii, cerbii, urâţii, frumoşii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmiţează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou îşi intră în drepturi.
Umblatul cu Capra ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra este denumită „brezaia” (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii), şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată şi încreţită, sau se lipeşte o piele subţire cu păr pe ea.
Tradiții de Anul Nou: În satul Bahna, din județul Neamț, pregătirea caprei dura o săptămână întreagă.
Peste spatele caprei se punea o țesătură zdravănă din lână, cât mai colorată. Apoi se puneau straturi alternative de țesături, peste care se coseau ciuperci. Tinerii adunau din vară ciuperci albe de pe copacii din pădurea de peste sat, apoi le înroșeau cu piroane incinse bine în vatră și făceau modele cu fierul încins pe ciuperci. Frumos decorate, acestea se coseau una lângă alta, fiind alternate ciupercile înfierate cu cele albe, pentru a se recrea coloritul pestriț natural al caprelor.
Tradiții de Anul Nou: Capra nu pleca singură la drum, ci însoțită de mascați.
Măștile se făceau din blană de oaie, iar pentru dinți se foloseau boabe mari de fasole. Flăcăii mai isteți își făceau un fund fals la cușmă, pentru a pune dulciurile primite de la gazde. Cei care nu își omeneau cum se cuvine urătorii, adică nu îi serveau cu vin din cel bun, nu le dădeau colaci și cozonac sau îi puneau să se desclțe atunci când îi pofteau în case erau „răsplătiți” pe măsură: li se lăsau sub paturi animale care-și dăduseră obștescul sfârșit.
Tradiții de Anul Nou: umblatul cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou.
Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii. Formaţia este condusă de un „Ursar”, însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje. În satele din Iași, se păstrează un alt obicei vechi: Ursul de stuf. Ursul de la Brădeni, comuna Scobinți, este purtat de Vlăduț, un tânăr care nu a ajuns încă la majorat și care duce în spate vreo 60 de kilograme de stuf. O lună a muncit o mână de oameni să scoată penele de stuf, să le lege mănunchi cu mănunchi și apoi să le coase pe o stofă tare și să iasă și haina de uriaș și pantalonii. Între dansuri, ursul Vlăduț are nevoie de odihnă, căci tare greu apasă stuful.
Tradiții de Anul Nou: colindatul şi cetele de colindători.
De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul şi cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belşug și bucurie primesc în dar colaci, nuci, vin, cârnaţi şi bani. De cu seară vin cei mai mititei cu „Plugușorul”, iar după ce se înserează bine vin cetele mari. Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunităţii. Cocoţaţi pe dealuri, movile, copaci sau acoperişuri, ei „biciuiesc” prin versuri sau înjurături fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, babele care fac farmece şi descântece, bărbaţii care îşi lasă nevestele, leneşii, hoţii sau beţivii. Oamenii își spun unul altuia „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curăţarea relelor şi alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoţit de aprinderea focurilor.
Tradiții de Anul Nou pe alte meleaguri.
Prin alte părți ale lumii sunt alte obiceiuri. Creștinii se strâng cu toții în casa unei rude sau a unor prieteni pentru a sărbători Revelionul, iar masa abundă în bucate alese tradiționale. Dacă grecii sparg farfurii la nunți, danezii o fac la trecerea dintre ani, în ușa vecinilor. Cine are cele mai multe cioburi la ușă va fi cel mai norocos.
În alte locuri, la miezul nopții, se joacă table, cărți, într-un fel de test al norocului: cine are noroc în noaptea de Revelion va avea tot restul anului.
Pentru tineri, mai ales cei de la țară, noaptea de Revelion este șansa de a-și cunoaște ursitul sau ursita. Cel interesat se așază, la 12 noaptea, în fața oglinzii, străjuită doar de două lumânări aprinse, și așteaptă să-i apară imaginea celui sau celei care-i este sortit/ă. În Irlanda, fetele singure aşază vâsc sub pernă visând la momentul magic când îşi vor cunoaşte alesul. Alții privesc într-un pahar cu apă la miezul nopții, în care este cufundată o verighetă slujită. Alții toarnă plumb topit în apă, acesta răcindu-se, ia diferite forme. Ghicitoarele care știu „ceti” plumbul se zice că pot prevesti viitorul celui ce a turnat plumbul în apă.
Prin unele locuri se obișnuiește ca tânărul sau tânăra să se ducă la miezul nopții la o răspântie și primele cuvinte pe care le aude întâmplător reprezintă răspunsul la întrebarea ce-i rezervă soarta în anul ce vine.
Vâscul alungă şi spiritele rele.
Casele curate sunt împodobite cu nelipsitul vâsc – simbol al imortalității și al regenerării. Vâscul se bucura de mare cinste de pe vremea druizilor. În antichitate se credea ca vâscul transmite forță și vitalitate vegetației pe care crește. La primitivi, vâscul era, alături de creanga de aur, vestitul talisman căruia se credea că nu-i rezistă nimic.
