În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni o prăznuieşte pe Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva.

În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 370 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare şi însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul Cuvioasa Parascheva nu numai în Moldova, dar şi în Transilvania şi Ţara Românească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învăţătură în limba română despre viaţa sfintei o găsim în „Cartea românească de învăţătură” a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în Epivata (azi Boiados), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinţii Sfântei Cuvioase Parascheva, oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frică de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii şi milosteniei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie și a fost ales episcop în localitatea Madite pentru dragostea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa deosebită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut anii copilăriei în casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a împărţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a făcut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea de moştenire ce i se cuvenea şi, „părăsind frumuseţea acestei lumi”, s-a retras „în adâncul pustiei”. Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ţinutul Pontului.

Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici, Sfânta Cuvioasă Parascheva a plecat spre Ţara Sfântă, în dorinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile binecuvântate de viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi s-a înălţat duhovniceşte în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca şi ca atâţia alţi ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârşire.

Într-o noapte, însă, pe când Sfânta Cuvioasă Parascheva avea 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părinteşti: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, Sfânta Cuvioasă Parascheva „fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad (Constantinopol) veni”, scriu sfinții părinți . Sfânta Cuvioasă Parascheva a venit în biserica Precistei ce este în Vlaherne şi către icoana Maicii Domnului s-a rugat, cerând îndurare.

Din Constantinopol Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine.

„Acolo, continuă Sfântul Mitropolit Varlaam, trudă cătră trudă şi durere cătră durere adăugă, cu post şi nedormire pe sine se înfrumuseţa …, cu lacrimi pământul uda şi se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcaşul Tău cel sfânt; am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, Sfânta Cuvioasă Parascheva şi-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, şezând pe un scaun luminat şi înconjurată de mulţime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat şi i-a zis: „Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis şi care nu era alta decât Sfânta Cuvioasă Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, într-acelaşi chip şi în aceeaşi noapte, şi a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioşii de acolo, auzind de visul celor doi, au înţeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei Parascheva din mormânt şi l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini şi cu tămâie”, aşezându-l în Biserica Sfinţii Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaşte. Se spune că drept-credincioşii creştini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinţii Sfântei Cuvioase Parascheva şi unde ea însăşi văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârşeau în apropierea cinstitelor moaşte s-a răspândit curând în Tracia şi în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică ar fi procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei în rândul sfinţilor.

Tot în ziua de 14 octombrie îi sărbătorim pe Sfinţii Mucenici Nazarie, Chervasie, Protasie şi Sfântul Chelasie. Mucenicul Nazarie s-a născut în Roma din tată evreu şi mamă creştină, pe nume Perpetua. Ea primise botezul din mâinile Sfântului Apostol Petru.

Nazarie a urmat învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, primite de la mama sa şi a fost botezat de Episcopul Lin din Roma. La vârsta de 20 de ani a început propovăduirea evangheliei prin oraşele Italiei. A purtat o grijă deosebită creştinilor chinuiţi, răniţi şi întemniţaţi în timpul persecuţiei lui Nero (54-68).

În oraşul Placenţia îi găseşte pe Ghervasie şi Protasie, iar din oraşul Melia îl aduce pe Chelsie. Fiind prinşi şi supuşi supliciilor, Nazarie şi Chelsie scapă de două ori, iar a treia oară fiind prinşi, suferă moarte martirică prin decapitare. Mai târziu, primesc moarte mucenicească şi ceilalţi doi, Ghervasie şi Protasie.

Share on Facebook
Print Friendly