Prof. Dr. Corneliu Bucur, coordonatorul Grupului de Lucru Tematic al RNDR privind Patrimoniul cultural imaterial consideră că, în lipsa unui program naţional, zestrea culturală se iroseşte, se disipează şi nu poate fi valorificată optimal de generaţiile actuale şi viitoare.
Mai suntem sau nu un popor de ţărani? Cum ne-a influenţat comunismul și care sunt efectele primelor decenii postcomuniste?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Prin politica „mioapă” adoptată în anul 1990 (a restituirii proprietăţilor funciare „pe vechile amplasamente”), prin absenţa unui program de reformă funciară, în condiţiile în care s-au operat, încă din anii 1950, politici rurale antiţărăneşti, precum cooperativizarea silnică, industrializarea accelerată şi în sfârşit, în epoca ceauşistă, aberanta politică de „sistematizare a satelor”, am rămas, fatalmente, ca mentalitate generală „un popor de ţărani”, într-un sens peiorativ. Ceea ce ne salvează din acest adevărat marasm istoric şi socio-cultural, spre bucuria mea ca etnolog, este supravieţuirea miraculoasă, îndeosebi dar nu în mod exclusiv, în zonele montane şi perimontane, a unor valori etno-culturale excepţionale, reminiscenţe ale unei înalte şi strălucite culturi şi civilizaţii săteşti, clasice, de sorginte antică şi medievală, care uimesc o lume întreagă şi îi fac – chiar şi pe specialiştii în branduri de ţară – să exclame: „Veniţi în România pentru a vă descoperi propriile origini” (Sue Wood, Sibiu, 2007).
Prin aceste valori, a căror supravieţuire este cu adevărat miraculoasă, pentru epoca postmodernistă, certificăm, pe plan universal, destinul custării („a custa” – a supravieţui în condiţii istorice vitrege) poporului român şi culturii noastre ţărăneşti („dăinuind şi doinind”), conferindu-ne ilustra calitate de a fi rămas printre „ultimii ţărani din Europa”.
Comunismul nu „ne-a influenţat”, ci ne-a distrus, structural şi organic, întreg universul lumii rurale – atât de puternic şi de echilibrat, timp de peste un mileniu – prin introducerea colhozurilor / C.A.P.-urilor, prin dezmoştenirea ţăranilor de pământ, de animale şi de tot inventarul agricol, proletarizându-i, prin lichidarea fizică a elitelor lumii rurale (prin întemniţare, deportare şi clasificarea în rândul „duşmanilor poporului” – cu tratamentul persecutiv, de rigoare), prin propaganda ateistă deşănţată, la sate, şi interzicerea tuturor obiceiurilor creştine, toate concurând la distrugerea conştiinţei proprietăţii private şi a conştiinţei propriei identităţi etno-culturale.
Efectele politicii de indiferenţă sinucigaşă faţă de „ţărănime”/populaţia rurală, din perioada „de tranziţie” (ţărănimea fiind, în concepţia lui Ferdinand Braudelle, „ţesutul conjunctiv al istoriei” – cel care „leagă” celelalte ţesuturi ale organismului naţional) constau în: sărăcirea umilitoare a populaţiei rurale din numeroase zone, depopularea satelor de generaţiile adultă şi tânără, apte de muncă – ceea ce a dus la abandonarea a milioane de hectare, rămase nelucrate, ostracizarea tineretului, plecat în căutarea unui alt destin, „în ţări străine”, mulţi dintre ei devenind „servi pe plantaţii străine” (unii, în condiţii de adevărată sclavie!), efectele finale constând în importul imens majoritar de produse agricole din afara ţării şi instalarea unei mentalităţi cvasi-generale defetiste, de atonie, de lehamite.
Cum aţi defini poporul român astăzi, privind în special relaţia cu sine însuși, cu identitatea sa? Suntem un popor debusolat, în pericol să-și piardă identitatea?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Românii trăiesc, astăzi, într-o proporţie majoritară, sentimentul impenitent de a fi abandonaţi (asemeni unei corăbii părăsite de întreg echipajul, în plină furtună), debusolaţi – în condiţiile inexistenţei unui program naţional de redresare a economiei rurale (până la apariţia PNDR-urilor!), atomizaţi – prin risipirea „în toate cele patru vânturi”, apatrizi – prin lipsirea de cele mai elementare drepturi, umiliţi – prin gradul înjositor de sărăcire, mult prea mulţi ajungând dependenţi de „ajutoarele sociale”, disperaţi de inexistenţa unor locuri de muncă pentru ei şi pentru copiii lor, exasperaţi – în condiţiile neîntrezăririi unei speranţe, a unui orizont şi a unor perspective de viitor.
Dezastruoasă pentru întreaga naţiune este lipsa de orice ideal naţional, după anul 1990, accentuată de sentimentul dureros al umilinţei, prin incapacitatea de a îşi munci pământul, de a-şi găsi un rost în propria ţară (singurul eşalon social care face excepţie îl constituie tinerii înzestraţi, apţi de a se integra în civilizaţia universală, reactivând aforismul antic: „ubi bene, ibi patriae” – acolo unde mă simt bine, acolo mi-este patria). Pericolul deznaţionalizării noastre este iminent, dacă guvernanţii nu vor găsi, de urgenţă, soluţii pentru redresarea economiei naţionale şi refacerea echilibrului structurii social-naţionale, începând cu lumea rurală.
Când vorbim despre patrimoniul rural, ce-ar trebui să protejăm mai întâi? Ce contează mai mult: clădirile sau tradiţiile?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Prefer în locul sintagmei folosite de dumneavoastră, „patrimoniu rural” – care trimite mai degrabă la patrimoniul funciar, cele două sintagme, devenite universale după cele două Convenţii ale UNESCO: „patrimoniul natural şi cultural” (1972) şi „patrimoniul cultural imaterial” (2003). Din perspectiva acestora, ceea ce noi, românii, ar trebui să înţelegem/gândim/simţim – când ne referim la tezaurul cultural patrimonial – se reduce, esenţial, la cele două expresii dobândite de sute sau chiar de mii de ani: a moşteni-moştenire (din aceeaşi familie cu cuvintele tracice moşii şi moşia) şi zestre (din latinul „dextra, ae” – care semnifică „făgăduinţă solemnă”).
Aceste expresii „acoperă” întreg patrimoniul cultural îndătinat, transmis din generaţie în generaţie (material şi imaterial/spiritual, monumental şi obiectual, utilitar şi artistic, laic şi religios), ca o datină străbună (sinonimul neologismului „tradiţie”, adoptat abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi nu doar ca moştenire de la părinţi, ci şi ca împrumut de la urmaşii noştri, cu legământul sfânt (îndeosebi al guvernanţilor noştri – trezorierii legatari ai naţiunii!) de a o transmite, integră şi chiar îmbogăţită, urmaşilor. Între categoriile acestui tezaur naţional n-ar trebui făcută nici o deosebire, sub raportul valorii şi al importanţei fiecăreia, aşa cum un părinte n-ar trebui să facă nici o deosebire între copiii săi!
Ca etnolog, ce anume vă îngrijorează sau vă supără cel mai mult în acest moment?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Ca etnolog şi etno-muzeolog bătrân („veteran” lăsat la vatră, după ce am servit în „armia culturală“ a ţării aproape o jumătate de veac), mă supără multe, dar dacă ar fi să aleg doar două dintre suferinţele mele, acestea ar fi: dispariţia Etnografiei şi Etnologiei din orice curriculă şcolară, liceală sau universitară (aceasta fiind întâia condiţie asumată, inconştient şi sinucigaş, de cei care conduc destinele Învăţământului şi Educaţiei, în România postcomunistă!) şi absenţa unui program guvernamental, interministerial, care să aplice, „la sânge”(căci ţesutul nostru limfatic este prea slab şi delăsător), atât legile Culturii şi Patrimoniului cultural, adoptate în epoca Democraţiei, cât şi toate Convenţiile şi Recomandările organismelor europene şi universale, în materie, promovând la nivelul tuturor instituţiilor de cercetare ştiinţifică, de tezaurizare şi prezervare patrimonială sau de valorificare prin educaţie, specialişti de cea mai înaltă calificare şi excelenţi manageri.
Unde ne recomandaţi să mergem pentru a descoperi satul tradiţional?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: „Satul tradiţional” nu există, el este o simplă convenţie, o licenţă poetică. Valori tradiţionale în satul românesc, de astăzi, găsim, har Domnului, cu duiumul, în mai toate zonele etnografice. Că nu avem o „hartă naţională a patrimoniului cultural imaterial”, cu cele mai diferite trasee turistice, prin toată ţara, precum cel al „meşteşugurilor şi târgurilor tradiţionale”, al „portului popular şi datinilor din străbuni”, al „sărbătorilor şi ritualurilor calendaristice, de peste an”, al „măştilor şi ritualurilor simbolistice”, al „hramurilor bisericilor şi mânăstirilor” – sărbători sfinte în care credincioşii vin în straiele lor de sărbătoare, al „muzeelor şi colecţiilor săteşti” – de o valoare inestimabilă, prin rescrierea istoriilor locale etc., este cea mai bună dovadă că în afara unui program cultural-naţional, în domeniul Patrimoniului Cultural Imaterial, întreaga zestre culturală naţională se risipeşte, se destramă, se disipează, este ignorată, anonimizată şi nevalorificată, nici în plan educaţional-naţional, şi nici în plan turistic internaţional!
Ne puteţi menţiona vreo tradiţie de la noi care este pe cale de dispariţie?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Au dispărut, deja, în ultimul pătrar de veac, şi dispar în fiecare zi, atât de multe tradiţii („de câte ori moare un bătrân într-un sat uitat de lume, moare o bibliotecă” – se spune, or parafrazând acest dicton, putem afirma că, şi la noi, la decesul oricărei persoane vârstnice, dispare cu ea o tradiţie, un învăţământ străvechi, o datină, un obicei, o experienţă de mare valoare culturală sau utilitară), încât mi se pare superfluu să dau doar un exemplu.
Privind, totuşi, la „făcăturile” apărute ca ciupercile după ploaie, în toate satele noastre, în materie de arhitectură, de artă populară, chiar şi de port popular sau de folclor, aş spune că ceea ce s-a pierdut, esenţial, irecuperabil, din conştiinţa ţăranilor noştri, în ultimii 65 de ani, este tiparul clasic al frumosului – căci „frumos”, în limba română, vine de la latinescul clasic „formosus, a, um”, care înseamnă „formă desăvârşită”. Am uitat, aşadar, într-o proporţie covârşitoare, forma frumoasă a lucrurilor, ca şi a relaţiilor dintre oameni, a bunelor rânduieli.
Ce putem face pentru a nu fi sufocaţi de imitaţii, de kitsch?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Cu kitsch-ul nu te poţi „lupta” decât adoptând „tehnica grădinarului pasionat”: tăind cu sapa, mereu şi mereu, până la rădăcină, orice buruiană ar invada grădina de flori sau de legume, cu tenacitatea cu care acesta udă răsadurile şi plantele, în perioada de secetă, ori le adăposteşte, în vreme de răceală sau de mană. Dar pentru aceasta, ar trebui să avem „grădinari pasionaţi” pe toate „tarlalele” României! În cazul creatorilor populari, se recomandă educarea lor în spiritul adevăratelor valori tradiţionale, iar în cazul publicului beneficiar al culturii populare, ar trebui să-l educăm spre a respinge, cu vehemenţă, toate non-valorile, toate „făcăturile”!
Satul românesc e sărac şi sărăcit, iar tinerii pleacă. Străinii spun însă că satul românesc e plin de bogăţie, tocmai pentru că are încă vii meşteşugurile şi practicile agricole tradiţionale. Cum facem să valorificăm această bogăţie şi să-i sprijinim pe tineri să îşi construiască un viitor la ţară?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Aprecierea privind „bogăţia care musteşte la sate”, în materie de meşteşuguri tradiţionale, de practici agro-zootehnice străvechi, de reţete culinare faimoase, „din bătrâni” etc., este eronată. În realitate, tocmai prin ceea ce afirmaţi, în aceeaşi frază („tinerii migrează, în masă, în străinătate”), tradiţiile noastre culturale, indiferent de genul lor, sunt pe cale de dispariţie: meşteşugarii bătrâni nu mai au urmaşi, statul nu încurajează păstrarea tradiţiilor (nici nu avem o lege a protejării actului de creaţie tradiţională, indiferent dacă este meşteşug, port popular, arte plastice, instrumente muzicale, folclor!) şi se pare că acest fenomen, cu adevărat tragic pentru prezervarea identităţii noastre etnoculturale nu prezintă absolut nici un interes pentru guvernele României şi nici pentru miniştrii Culturii!
Ce e de făcut? Să „ne luăm în seamă”, cu gravitatea cu care ţăranul român îşi lucra ogorul, să ne proiectăm propriul destin cu responsabilitatea cu care ţăranii noştri îşi pregăteau generaţiile – care să îi moştenească şi să îi urmeze, să fim conştienţi, cu toţii, că „vom da seamă” generaţiilor viitoare pentru toată nevrednicia noastră de astăzi!
Ce-ar trebui să facem pentru a promova și sprijini acest patrimoniu?
Prof. Dr. Corneliu Bucur: Mai întâi, să înregistrăm, cu maximă seriozitate şi acribie profesională, „stadiul actual al patrimoniului cultural” din fiecare localitate. Am şi propus un asemenea proiect prin RNDR, şi anume, „Repertorierea sistematică a valorilor locale – comunale, săteşti – aparţinând patrimoniului istoric şi cultural”. Apoi, ar trebui să facem tot ce ne stă în putere, pe plan local, pentru a păstra nealterate aceste valori, educându-i pe cei tineri în spiritul cunoaşterii şi preţuirii lor.
Aşadar, să tratăm tradiţiile culturale, salvându-le de la alterare sau de la dispariţie, cu sentimentul că ele reprezintă şansa supremă a „zborului nostru înalt, spre cele mai vaste zări, cu amintirea cuibului din care am plecat”, ceea ce înseamnă să fim mereu conştienţi că, la orice nivel de reprezentare – individuală, comunitară, regională, naţională sau universală – nu ne putem defini şi revendica propria identitate culturală fără raportare la aceste valori culturale, etnodefinitorii.
În calitate de coordonator al Grupului de Lucru Tematic nr. 8 al RNDR (destinat Patrimoniului Cultural Imaterial), afirm, cu toată responsabilitatea, că noul PNDR şi noile politici şi strategii ale Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale oferă o nesperată şansă de redresare a situaţiei critice în acest domeniu.
Desigur că dezirabil ar fi ca Guvernul României să hotărască instituirea unui program sinergic, la nivelul tuturor ministerelor care răspund de „dezvoltarea civilizaţiei rurale durabile, în România, în secolul XXI”, aşa cum ne-am angajat, ca naţiune, prin promovarea proiectului de Rezoluţie (cu acest enunţ), la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro, în iunie, 2012, adoptat prin „Rezoluţia Rio+20”.
Sursa: Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală
